Dacă

Dacă eram o luna, aş fi fost - mai
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost- vineri
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost - dimineaţă
Dacă eram un animal marin, aş fi fost - pisică de mare
Dacă eram o direcţie, aş fi fost - aia de mijloc
Dacă eram o virtute, aş fi fost - responsabilitate
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost - Nefertiti
Dacă eram o planetă, aş fi fost - Venus
Dacă eram un lichid, aş fi fost - apa de fântână, din aceea rece şi proaspătă
Dacă eram o piatră, aş fi fost - ametist sau chihlimbar
Dacă eram o pasăre, aş fi fost - pitulice
Dacă eram o plantă, aş fi fost - magnolie
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost - ploaie de vară
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost - vioară
Dacă eram o emoţie, aş fi fost - entuziasm
Dacă eram un sunet, aş fi fost - mereu în surdină
Dacă eram un element, aş fi fost - Neon
Dacă eram un cântec, aş fi fost - Unwritten
Dacă eram un film, aş fi fost - Amelie
Dacă eram un serial, aş fi fost - Nip Tuck
Dacă eram o carte, aş fi fost - Maitreyi
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost -Arwen
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost - pui la ceaun cu usturoi şi cartofi fierţi
Dacă eram un gust, aş fi fost - dulce
Dacă eram o aromă, aş fi fost - scorţişoară
Dacă eram o culoare, aş fi fost - verde
Dacă eram un material, aş fi fost - mătase
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost - o vreme "evident", pe urmă m-aş fi plictisit şi aş fi fost altul
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost- talia
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost - zâmbet
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost - matematică
Dacă eram un personaj din desene animate, aş fi fost - Ducesa din Pisicile aristocrate
Dacă eram o formă, aş fi fost - clepsidră
Dacă eram un număr, aş fi fost - 10
Dacă eram o maşină, aş fi fost - Mini Cooper
Dacă eram o haină, aş fi fost - cămaşa albă

Passing it forward to Suzana şi Dana. Dacă nu e deranj :)

Ce mai fac

Cei care mă cunosc ştiu că sunt cea mai mică fană a tot ce se desprinde de pe pământ. Însă, de data asta, I just gotta say this..

Launching a plain ruuuuuuuuuulllzzzzzzz!!!! :)

Ladies and gents, please meet the new Boeing 777. He's very fuel efficient, and quite cute, I might add.




Toată treaba (destul de obositoare, de altfel) s-a petrecut acum pe 19 Iunie, în Leipzig, şi a fost organizată de departamentul de comunicare din Bonn în care lucrează şi nimeni'ul eu. Aerologic este practic un joint venture dintre Lufthansa Cargo şi DHL Express, ce va achiziţiona 10 avioane noi Boeing 777. Cel de mai sus este primul sosit din setul de 8. Cum era de aşteptat, all the big fellas au venit să vorbească despre noul model şi să binecuvânteze, în faţa presei, noua alianţă



De asemenea, printre multe declaraţii şi zâmbete, au semnat şi primele pachete care aveau să plece spre Bahrain. Ei, în fine, it was a metaphoooooor..



Cum spuneam, I kindof hate planes. Dar aşa de aproape, pe pământ, trebuie să recunosc că sunt chiar drăguţe. Mai ales dacă sunt noi şi strălucitoare, cum era acesta.

What else to say? God's speed honey.

Fizica pe înţelesul meu.

Porneşti de la punctul de plecare X0, definit de blazare, detaşare, o atitudine de whatever happens, just gotta deal with it, de nu trebuie sa fiu drăguţ(ă) cu tine DECÂT dacă cu adevărat îmi place ceva, orice, la tine, o atitudine de suntem aroganţi şi elitişti and enjoying every bloody minute of it...

şi.. ajungi la punctul de destinaţie X1 în care politically corectness'ul îşi face un culcuş comod, un culcuş în care fiecare are dreptul la o părere, fiecare trebuie înţeles şi acceptat pentru că, nu'i aşa, suntem cu toţii diferiţi şi, în felul nostru (doar al nostru), la fel de frumoşi. Un punct în care trebuie sa fim reţinuţi şi să spunem lucrurile corecte, lucrurile general acceptate, un punct în care cremul şi gri-ul e noul verde, portocala are mereu două părţi, cu toţii vorbesc cu aceleaşi cuvinte iar nimeni nu are nimic cu nimeni, ba chiar mai mult, încearcă să descopere potenţialul din fiecare. Deşi punctul X0 (şi tot ce implică el) nu a dispărut nici o secundă cu adevărat, odată ajunşi în X1, lumea trăieşte în deplină acceptare a celor din jur.

Te uiţi la X0, te uiţi la X1. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta.
Măi să fie.. oare cum s-a întâmplat asta?

Dezamăgirilor mele.

Să lămurim ceva.

A avea people skills (nu mă hazardez a spune a fi bun prieten), printre altele, nu înseamnă doar ca eu să îţi spun mereu ce mă deranjează, iar tu să te conformezi. People skills mai înseamnă ca, din când în când (nici măcar nu am pretenţia să fie des), să îţi mai dai şi tu singur(ă) seama. Mai mult, înseamnă chiar să anticipi.

Eeeeeh.. e treabă complicată.. tre' să te uiţi aşa la om, să vezi din ce material e plămădit şi să îţi inchipui cam care's treburile care l'ar deranja, să te gândeşti ce l'ar fi putut face să se încrunte sau să îţi reanalizezi atitudinea. Din când în când, mai trebuie chiar să şi asculţi. Aşa, necondiţionat. Prinde bine, trust me. Rareori un 'ştii ceva, din punctul meu de vedere, consider că am făcut suficient' e cu adevărat, suficient.

Nu e foarte greu. Nu e greu deloc chiar. Este nevoie însă, din nefericire, de puţină bunăvoinţă. Şi atenţie. (În cu totul alte cuvinte, tre' să îţi pese băăăăăăăăăăăăăi!!!!)

Constat că sunt tot mai puţin bună în a depune efort acolo unde această bunăvoinţă nu există. Pur şi simplu devin tot mai irascibilă la tot ceea ce percep ca şi pierdere de timp. Adică aşa, fără viitor.

Trăiesc bizarul sentiment că am jucat multă vreme după nişte reguli fundamental greşite. Poate într'adevăr cărămizile de la baza prieteniilor se pun în momente dificile şi nu atunci când e cerul senin. Pe principiul "mi'e milă de tine, dar de mine mi se rupe sufletul', astăzi am încetat să mă gândesc la ce ar trebui să schimb sau ce n'am schimbat suficient. Am încetat să îmi cer scuze pentru lucrurile în care cred.

Today I've stopped trying. And it feels damn good.

Mulţumesc.

Just live enough to tell the story

Slumberland is a long way off through many miles of weird "scenes". But be good to your horse and you will arrive there safe and sound.

Socializaţi dragilor, socializaţi!

Foarte interesant acest studiu realizat de Nielsen, cu privinţă la evoluţia reţelelor de social networking.

Zice'aşa:

• Procentul total al utilizatorilor a acestor reţele a crescut cu 5%. Mai exact, dublu faţă de celelalte sectoare populare de pe internet (search engines, general interest in portals & communities, software manufacturers, email)

via

• Creşterea cea mai mare este înregistrată în Germania, unde în prezent procentul utilizatorilor acestor reţele este de 51%, spre deosebire de 39%, acum un an. O creştere de 12%, mai exact
• Durata timpului petrecut pe Facebook a crescut în 2008 cu 566% (da, am scris bine)

Şi uite aşa, în contextul acestor descoperiri, e perfect previzibil şi justificabil ca accesul la Facebook (printre altele) să fie blocat de la mine de la birou. (Deşi cu Wulf nu ştiu ce au avut.. cred ca au luat unele chestii personal).

Dacă e sau nu o decizie bună (Munciţi, munciţi, munciţi!!), nu ştiu. Unele studii susţin faptul că e o decizie proastă, afirmând că Youtube'ul şi Facebook'ul ajută angajaţii să aibă o productivitate mai mare. Workplace Internet leisure browsing (WILB) determină o putere de concentrare mai mare. Conform studiului Universităţii din Melbourne, people need to zone out for a bit to get back their concentration.

Ce ştiu sigur însă este că multe dintre persoanele care stau până la 9 birou (eu nu aş avea de unde să ştiu cine sunt) acum nu mai au acces la una dintre (singurele) modalităţi de a socializa.

via

And taking this away my dear is just... cruel :)

Scufiţa roşie, în variantă modernă

Tot mă laud eu cum că aş fi o "variantă simplificată a scufiţei roşii", nu puteam să las nepromovat un videoclip care se vrea a fi varianta modernă a aceleiaşi poveşti. Nu de alta, dar it made my day.


Slagsmålsklubben - Sponsored by destiny from Tomas Nilsson on Vimeo.

Via claudiu.

We've come a long way, baby!

Citesc foarte rar până la capăt mesajele primite offline. Uneori însă, acest lucru se întâmplă. Alteori, şi mai rar, simt nevoia chiar să le împărtăşesc şi altora (să le împărtăşesc, nu promovez).

Unele mesaje ar fi pur şi simplu demne de multe, multe remarci (cel puţin răutăcioase). Odată ce am avea câteva minute de irosit pe ele, e drept.

Persoana care mi'a trimis mesajul de mai jos are aceleaşi studii ca şi mine. Dacă ea (persoana) l'a şi scris, nu ştiu. Nu prea contează, până la urmă. Mi se pare însă o chestie de principiu ca cineva cu studii de marketing să nu promoveze (fie şi în mod indirect) really, really bad advertising. Mi se pare un fel de contradicţie în termeni. E ca şi cum un medic ar prescrie ceaiuri şi alte tratamente naturiste.

"Vând parfumuri pt maşină şi casă, exact ca cele de la nike, ştiţi că atunci când intraţi în magazinul nike / adidas au un miros special. Pot aduce la comandă ca cele de la famous brands! Parfumurile au 85 ml, ţin cam 2 luni. sunt ceva deosebit, mi-am pus la mine în maşină şi toată lumea mă întreabă ce este. Maşina chiar dacă e închisă miroase bestial pe lângă ea (de fapt toată strada miroase bestial..). Pt cei interesaţi, rog să mă anunţe la ithinkiknowhowtoadvertise@yahoo.com (recunosc, adresa a fost cenzurată), pentru a face comanda. Preţ 50 ron, neg pt mai multe bucăţi. Foarte rar, persistent şi plăcut."

Oh well, it made me laugh, at least. It's that stupid.

Reclama de mai jos e făcută în 1966, într'o vreme în care scuza cea mai bună pentru bad advertising era că 'there was no advertising'.



How refreshing and useful! So delicate, too! What enchanting perfume is this? (1966)

Maşina, chiar dacă e închisă, miroase bestial pe lângă ea [...] Foarte rar, persistent şi plăcut! (2009)

Eu una nu văd nici o diferenţă la nivel de calitate a mesajului. But maybe it's just me.

Criza financiară şi eu.

Măi. Nu ştiu cum se face, dar se pare că această criza a afectat pe toată lumea. Pe toată lumea, nu doar pe cei care au credite, leasing'uri sau sunt daţi afară. Pe toată lumea.
De aproximativ trei luni încoace, indiferent pe cine întreb ce mai face, răspunsul este acelaşi: eh, cam greu.. de când cu criza asta..

Venind aceste răspunsuri de la persoane necăsătorite, fără ipoteci, care au din unele puncte de vedere locuri mai sigure decât ale sefilor lor - îţi vine să spui: De când cu criza asta ce?

Recunosc, de la un moment dat, am început să mă gândesc serios şi să mă simt vinovată pentru faptul că pe mine, criza asta nu m'a afectat încă într'un mod direct. Încă. De asemenea, recunosc că, în loc să mă vait şi eu fără un motiv justificat, mai degrabă mă gândeam că acum ar fi un bun moment de cumpărat o maşină... sau de vizitat Londra..

Mustrările de conştiinţă au durat până astăzi. Astăzi, criza financiară a ajuns şi la mine. Acum că a terminat de rezolvat cu carierele celor aflaţi la câteva birouri de mine sau a celor aflaţi peste ocean, a ajuns şi la mine.

E drept, durează ceva până se propagă anumite efecte într'o corporaţie. În cazul de faţă, eu fiind pe ultima treaptă a lanţului ierarhic (sau pe prima, depinde din ce punct de vedere vreţi să priviţi) - a fost nevoie de ceva timp. E adevărat, şi efectele sunt însă de altă însemnătate. When you're nobody, the good thing is that you got nothing to lose.

Ca să ajung la subiect (în sfârşit!!), un mail anunţa astăzi noile schimbări la nivel de cheltuieli care vor fi implementate. Da, erau importante şi părţile cu freeze pe headcount sau acelea referitoare la contractele cu agenţii care trebuiesc reziliate.. Eu însă, ca şi intern ce se bucură de lucrurile mărunte (mărunte pentru o corporaţie, nu mă înţelegeţi greşit) m'am întristat cu adevărat când am aflat că: all the newspaper subscriptions will be canceled şi că the daily fruit baskets will not be provided anymore.

The change has come.

via

No more Herald Tribune, Financial Times or The Economist pentru Raluca. Da, mari iubitori de internet, ştiu că pot să le citesc şi online. Însă era atât de plăcut să le răsfoiesc după masă, când luam o pauză, şi mâncam un măr (sau banană).

Evident, adevărul e puţin mai trist decât cât mă alint eu. Faptul că un departament global de comunicare, care trimite comunicate de presă to all of the above, nu are agenţie de relaţii publice sau măcar un abonament la un ziar de circulaţie internaţională - denotă o realitate destul de tristă. Exact cât de tristă nu ştiu încă, întrucât rezultatele financiare pe Q1 nu au fost încă anunţate. Am aflat doar unde trebuie să ajungem în 2015, nu şi cum. Sau câţi trebuie să ajungă acolo.

Trecând peste toate, mark my words people: fructele şi ziarele sunt doar începutul.

O chestie nostimă pe care am auzit'o e că în aceste condiţii de criză, în unele companii oamenii sunt concediaţi (let go, ca să fim diplomatici) prin email. Effective immediately. Vii într'o dimineaţă la birou - şi Zbang! nu mai sunt acolo. Pur şi simplu au dispărut.

Va fi foarte interesant de asistat la schimbările ce se preconizează. Biletul meu din primul rând ar mai trebui să fie valabil o bună perioadă de timp.

Dar mai ştii? De când cu criza asta..

Tatăl meu

• se trezea mai devreme decât mine, când eram la şcoală, doar ca să îmi facă tartine. Ştia că singură nu mi le'aş fi făcut. Îmi aduc aminte de asta de fiecare dată când plec în fugă la birou fără să fi mâncat nimic, datorită acelor 10 minute în plus de somn. În fiecare dimineaţa, invariabil;
  
• m-a strigat multă vreme Vasco da Gama după ce am luat 10 la examenul de geografie din clasa a 8 a. Şi acum mă mir când îmi amintesc cât de bine ştiam toate podişurile şi depresiunile alea..Evident, instinctul de autoconservare (cred) m'a ajutat să uit totul, până în prezent;
• dădea (ne)intenţionat prea tare muzica clasică duminica dimineaţa, doar pentru că se plictisea singur iar noi dormeam;
• nu avea răbdare să îmi explice problemele la matematică..de fapt nu ştia să explice nimic la nimeni, aşa cum nici eu nu mă pricep la acest lucru. Am chiar un talent desăvârşit de a alege calea cea mai complicată pentru a explica cele mai simple lucruri;
• mi'a insuflat în mod involuntar afinitatea mea pentru Coca'Cola prin astfel de melodii;
  
• mergea cu mine în parc doar ca să facem poze. Uite aşa, pur şi simplu. Pentru că, până la urmă, degeaba ai pasiuni dacă nu le acorzi timp, atenţie;
  
• mi-a prezis domeniul în care am să lucrez, într-o vreme în care cuvintele în engleză nu erau la modă. Şi când mă gândesc cât timp am pierdut analizând la ce facultate să dau..;
• spunea mereu ca baba lui e pe 8 martie;
• avea o grămadă de defecte, care mă enervau groaznic, dar pe care nu mi le mai amintesc acum, oricât de mult m-aş chinui.

Secolul 21, da?

Într'o zi oarecare din săptămână, un ziar german are pe prima pagină un articol despre cum Angela Merkel had publicly demanded earlier in the week that Pope Benedict XVI should clarify the Vatican's stance on the Holocaust, after it ruled that the ultraconservative Williamson's excommunication should be lifted (via). (Pe scurt, Cardinalul Williamson este cel care a avut, la un moment dat pe axa timpului, nişte păreri nu tocmai politically correct)

Care a fost prima replică a unui neamţ, când a citit acest articol?

De când îi spunem noi Papei ce să facă?

Save time

Let's face it.
Nu spune acest videoclip, oare, un mare adevăr?

Learning by doing is so overrated

Fie ea, o secretară.

O secretară foarte competentă, care ştie probabil multe limbi străine, se îmbracă frumos, zâmbeşte mult, ştie perfect cum să folosească Outlook-ul şi cum să programeze conference calls. O secretară care a pornit de jos şi a muncit probabil mult până când pe cartea ei de vizită a ajuns să scrie Private Assistant (Noi, ăştia mai cu fundiţă şi mai corporatişti, îi spunem PA. Yeah, we love acronyms). Nu orice fel de Private Assistant, ci the Private Asistant a unui membru din boardul unei companii multinaţionale. Om important, tare.. Responsabil, la nivel de job description cel puţin, de dezvoltarea altora..

Această PA (PA, da?) are un fiu. Un mândru flăcău de vreo 16 ani. Genul de flăcău a cărui cea mai mare provocare de până acum, probabil, a fost să vadă prin bretonul care îi acoperă amândoi ochii. Slab, uşor timid, nevorbăreţ - probabil ţine berea în mână într-un mod nostim şi nenatural, abia a încercat prima lui ţigară, merge la concerte rock deşi mai degrabă ar asculta Justin Timberlake şi râde de tocilari. The ireallywanttobeaman - arewethereyet? - kindof boy.

Acest soon to be a CEO merge , ca orice alt tânăr, la şcoală. La şcoală, ca la orice altă şcoală, se dau teme. Uneori exerciţii, alteori proiecte. Ştiţi şi voi cum e la şcoală, doar..

Intr'o zi, a venit acasă, şi a spus: Mamă (el nu îi spune PA), trebuie să fac un proiect. Trebuie să aflu cum funcţionează, în general, o companie.

What to do, what to do..

Cerându'i'se sfatul în privinţa acestei serioase probleme, şeful mamei a venit cu o incredibil de bună idee: ce'ar fi dacă, am mobiliza un întreg birou în a'l ajuta pe bietul tânăr. Evident, nu putem pasa responsabilitatea către biroul naţional (care, în acest caz ar fi fost, Germania) - îl aducem aici la noi, să vadă cum funcţionează a real global office. Şi cum leadershipul, din câte am auzit, se transpune în capacitatea de a delega, toată acţiunea a fost îmbrăcată într-o iniţiativă inovativă de HR, fără absolut nici un fel de beneficiu direct pentru companie, dar care, până la urmă, nu avea ce să strice.

Şi uite aşa, într-o zi de miercuri, tot departamentul global de comunicare (responsabil mai exact, de aproximativ 220 de ţări împrăştiate în 4 regiuni) se pregătea, de la ora 9 dimineaţă, pentru marea prezentare. Oameni care în mod firesc nu pleacă mai devreme de 8 30 de la servici, scumpi de felul lor (la propriu), mereu pe fugă, acum intrau, pe rând, în sala de conferinţă. Unii cu o foiţă, alţii cu câteva slide-uri - cert e că toţi erau debusolaţi. Nici unul nu înţelegea scopul acestui exerciţiu. Ştiau doar că e ceva ce trebuie făcut. Prin urmare, îşi spuneau discursul într-un mod conştiincios, uşor oficial, imaginându'şi că în faţa lor nu este neapărat un licean.

Dar cine suntem noi să judecăm? Unii angajaţi sunt, probabil, cu adevărat dedicaţi. Iar unii şefi, probabil, chiar răsplătesc acest lucru. Altfel nu'mi explic cum un întreg departament poate fi antrenat în a rezolva un proiect şcolar.

Culmea e că nu am nimic cu ideea în sine ca un tânăr de liceu să vină într'o companie, pentru a învăţa. Dimpotrivă, salut această iniţiativă. Ceea ce lipseşte, cred eu, din această poveste este proactivitatea. Informaţia trebuia căutată, dedusă, analizată - nu oferită/primită pe tavă.

Astăzi, băiatul a venit din nou, pentru a face câteva poze cu cei care i'au ţinut prezentarea (trebuiau puse în proiect). Le'a adus la fiecare câte o brioşă, în semn de mulţumire.

Cred că a fost cel mai slab hourly rate pe care acei oameni l'au avut de o bună perioadă de timp.

E iarna

Pinsa intre un comunicat de presa, o prezentare powerpoint, vreo trei mailuri care se cereau scrise si vreo doua telefoane care sunau, am intors capul si am vazut pe geam ca ninge. Prima ninsoare din acest an. E drept, nu e chiar zapada adevarata, mai mult un fel de lapovita rebela, care se va incapatana sa ramana mult timp pe jos.

Oricum ar fi ea insa, prima ninsoare din an e mereu cea mai importanta, si asta pentru ca e cea care aduce cea multa bucurie. Dupa doua saptamani de mers pe ghetus ne cam plictisim cu totii. Cand vezi prima zapada nu te gandesti la frig, drumuri aglomerate, gheata, bocanci, fesuri sau cele trei pulovere pe care le iei inainte sa iesi din casa. Acele lucruri inca nu exista in acel moment. Te gandesti la sarbatori, vacanta, cadouri, familie.

Pentru mine, prima zapada a venit mereu ca o surpriza. Ma trezeam dimineata, si, fara sa ridic capul de pe perna, vedeam copacul din fata geamului, cu crengile pline de zapada. Acesta a fost mereu primul semn care imi demonstra ca a venit cu adevarat, iarna.

Astazi a fost prima data cand am vazut prima ninsoare din an din spatele unui birou.

Zambim multumiti, insa mereu putin mai trist, cand ne dam seama ca am crescut.

Deci, sa incepem.

Si am cunoscut si eu locul de munca, pentru urmatorul an. Da, de aici din Bonn, un orasel in care toata lumea ce are sub 30 de ani lucreaza la Deutsche Post, Deutsche Telekom sau DHL. Ca un fel de muncitori la fabrica, dar cu costum. Sunt niste campusuri imense doar cu cladiri ale acestor firme, iar Post Tower cam domina juma de oras asa. Eu lucrez fix langa el. La o prima privire pare totul destul de intimidant, chiar si pentru ca e asa curat, numai arieni din astia cu rame perfecte de ochelari, care sunt toti la costume, intre toate cladirile astea de otel si sticla, toti sunt preocupati si fireste, seriosi. E mai mult decat plin de straini si oricum, de la nivelul asta oricum toti vorbesc cam jumate in engleza jumate germana.

Eu voi lucra pe partea de organizare de evenimente, in principiu chestii care tin de planificare si tinut legatura cu diferiti furnizori. Ma cheama External Communications Coordinator. Nu pot sa zic decat ca m-am cam speriat putin cand am vazut ritmul de lucru, cam cum sunt obisnuiti oamenii astia sa lucreze si viteza cu care fac chestiile. Pe langa barierele de limba (nu imi vine sa cred ca aveam pana si eu putin probleme in a-i urmari cum vorbesc in engleza) a trebuit sa ma concentrez destul de tare sa inteleg ce mi se explica pentru ca toti vorbesc in acronime (prescurtari ale diferitori termeni interni, ale diferite centre, arii subordanate sediului din Bonn). Practic eu voi lucra in DHL Global, adica in principalul centru care coordoneaza munca/finantele/comuncarea pentru DHL-urile pentru toate cele 5 continente. Destul de tare. Nu stiu cum am ajuns aici :)

O alta chestie interesanta e ca tipa pe care eu o voi inlocui are 27 de ani..si eu 22. Nu prea intelegea ea cum de am reusit sa ajung acolo acuma si a fost / cred ca inca este, putin reticenta in privinta mea. Am incercat sa fiu prietenoasa, desi am cam avut emotii, pe masura ce descarcau non stop informatii pe care eu nu prea le intelegeam. Era si interesant ca nu stiam de unde sa incep sa intreb, nu vroiam chiar sa par penibila.

Pana acum, am avut cate o intalnire de vreo ora in care mi s-a explicat cate un proiect. Azi s-a inceput cu conferinta globala a top managementului care noi o vom organiza in ianuarie in Barcelona. Unul din primele responsabilitati va fi aceea de a strange materiale cu update-uri pe 2008 de la toate DHL-urile din lume, sa fac un script bazat pe diferite issue-uri si sa lucrez cu o agentie externa in realizarea videoclipului care va deschide conferinta, respectiv speech-ul CEO-ului. Provocarea va fi in structurarea informatiilor si realizarea unei comunicari foarte transparente cu fiecare sediu in parte. Cu alte cuvinte, sa tragi de aia sa te ajute. Pe de o parte ai zone asa ocupate incat nu iti raspund, altele in care nu stiu nici ce e aia o poza.

Sunt un milion de oameni care trebuie sa ii stiu pentru ca fiecare lucru trebuie trecut prin milioane de alte aprobari. Lucrurile nu sunt neaparat foarte complicate, odata ce te familiarizezi cu felul de lucru si cu conceptele in sine, insa datorita lantului de aprobari care trebuie obtinute pentru fiecare maruntis, la inceput, totul capata o alta importanta.

Toti oamenii, pe cat sunt de bine pregatiti, pe atat sunt de prietenosi. E nostim cum ii mai auzi brusc zicand asa, cu o naturalete extrema, "pai da.. atunci cand locuiam in bangkok" sau da.. "eeeeh.. in new york e cu totul diferit".. sau "eh, anii care i-am trait in china au fost mai dificili".. Si eu dau din cap si le zic "da.. si eu am terminat acuma facultatea, aici la mine in oras, in Romania" :) E destul de nostima diferenta de nivel de la care se discuta.

Si peste toate chestiile, cineva de acolo de sus a vrut probabil sa simt la maximum aceasta experienta de lucru, si mi-a dat sef o persoana din ASIA. Probabil, omul cu cea mai structurata gandire pe care il stiu. La ea toate sunt 1, 2, 3... "Vom incepe cu asta, apoi cu asta.. Care sunt principalele chestii care le-ai invatat..1, 2, 3.." Primul lucru care mi l-a zis? "E posibil ca uneori sa fiu cam directa, dar adevarul este ca I don't believe in losing time". Deci, da. Am zis ca imi fac tricou cu asta I don't believe in losing time. Mi se pare foarte tare.

Prin urmare, aceasta eficienta se vede peste tot, pana si in mailurile care incep doar cu "Raluca, vreau sa ..nu stiu ce.." .Nu ca la noi, cu "sper ca aceasta scrisoare sa te gaseasca sanatos, fericit si apropo ce mai faci.." Pe principiul - am nevoie de asta, acum. Doar daca simt ei ca trebuie sa fie mai diplomati mai baga cu greu un " sper ca esti bine" sec, la inceput de mesaj.

Partea nostima, din randul socurilor, e ca toti de aici au o OBSESIEEEEEEE pentru reciclat.. cel putin la mine la servici aia se uita urat daca ai caiet (figure that out) si asta pentru ca multi isi fac caiete din foi reciclate pe care le capseaza si le folosesc pe o parte. ..

Ah, si inca o chestie.. azi am vorbit pentru prima data in germana.. e drept era un fel de pensionar care arata care un boschetar, si care cand a vazut ca nu vorbesc germana (ca initial nu am vrut) m-a intrebat in engleza de unde sunt (?!?!?!) si pe urma am inceput sa vorbesc cu el in germana, explicandu-i ca Sibiu si cluj sunt in romania, nu in ungaria. (in fine, el tot zicea orase care le stia din romania) A fost interesant, cred ca am sanse, daca reusesc sa trec peste trac. M-a binedispus total faza asta.

Overall, pornesc pe principiul hope for the best, prepare for the worst. And give 110%.
Pana la ora 18:30 adica, cand voi pleca acasa.

Update on my life

Pentru că mă încadrez în categoria persoanelor cu blog, presupun că ştirile devin oficiale doar abia atunci când sunt publicate şi aici. Prin urmare, vă prezint următorul mail:

Dear Raluca:

On behalf of the Global Communications team, I am pleased to inform you that we have selected you as our intern to support us in our PR, events and sponsorships department. As mentioned before, please join us next week for the handover on Monday, 18 Aug for a week.

We look forward to welcoming you to our office next week.

Best regards

Kathleen Goh Head - Public Relations & Sponsorships DHL Express Global Communications DHL Express Fritz-Erler Strasse 5
53113 Bonn / Germany

Cu alte cuvine, e oficial: plec. Nu mult, ci aproximativ un an aşa, la DHL/Deutsche Post World Net, în Germania, în Bonn. Mai exact, în campusul de aici.


Acum cred că am răspuns la întrebarea cu privinţă la planurile mele (cel puţin pe termen scurt) de viitor. Nu prea pot da detalii despre job description, întrucât momentan sunt în celebrul Mcdonald's din Gara de Nord, din Bucureşti, iar în Bonn voi ajunge un pic mai pe după masă. Mă întorc însă în câteva zile, când promit să povestesc tot.
Apropo, programările pentru luat rămas bun vor începe cam în două săptămâni..e bine să prindeţi loc din timp :)

Glumesc, ştiţi că vă iubiesc pi tăţi.

Despre Turcia (partea a II a)

• În Turcia, nota de plată nu vine niciodată detaliat. Primeşti o hârtie cu un total doar şi pornind de acolo, ar trebui să ghiceşti cam cât a avut fiecare. Bonurile fiscale sunt rare aşa cum e probabil şi obiceiul lor de a plăti impozite.

• Pisicile chiar sunt peste tot - şi mi'am dat seama şi de ce..explicaţia este firesc, una religioasa - sunt animalul favorit al profetului - Am citit in cartea lui Pamuk povestea conform căreia, Profetul, pentru a nu trezi pisica din braţele sale atunci când s'a ridicat, a preferat mai degrabă să taie bucata de material din haina sa.

• Turcii au o obsesie pentru steagul lor - nu vezi decât roşu în faţa ochilor, semilune şi stele. Sunt începând de la brelocuri, brichete, magneţi, tricouri, prajituri.. etc etc - toate cu steagul lor cu semilună. Obsesia pentru steagul lor nu poate concura decât cu obsesia lor pentru Ataturk, care are şi el faţa cam pe toate suvenirurile posibile şi imposibile (inclusiv pe bancnote, aşa cum se vede din prima poză).

• E plin de români şi în Turcia - am mai fost acum doi ani şi sincer nu erau aşa mulţi ca acum. Îi auzi peste tot - e feelingul ăla neplăcut că atunci când închizi ochii, pe stradă, ai senzaţia că de fapt nu ai plecat. În Turcia e plin, în Viena toată lumea pe stradă zicea pardon şi mă scuzi, iar în Italia nici nu mai zic. Practic, putem zice că oriunde am merge, e ca acasă. Încet, încet, îi cucerim pe toţi.

• Mi'a plăcut foarte mult spectacolul 'orchestrei armatei otomane' pe care l'am văzut în faţă la Palatul Topkapi, în Istanbul. O foarte scurtă bucată din ceea ce am văzut, aici.

În Turcia. (partea I)

• În Turcia, în loc de câini vagabonzi, e plin de pisici. Iar pisicile în Turcia sunt mai suple, mai prietenoase şi mult mai somnoroase. Dai oriunde peste ele, fie că dorm, se alintă sau cerşesc mâncare. Sunt atât de multe, încât la hotelul la care stau, pe terasă este afiş cu Don't feed the cats;
  
• În Turcia, angajaţii de la unele hoteluri de 5 stele, nu ştiu să vorbească engleză. Cu toţii zic yes, yes, sure, no, yes şi nu îţi răspund la nici o întrebare. Majoritatea discuţiilor se desfăşoară ceva de genul: Can I exchange euros here, at the hotel? Yes. What's the exchange rate? Yes. Do you speak english? Yes, please. De fapt, e foarte posibil ca nimeni să nu ştie o engleză mai avansată de Yes please/How much do you give?. Am început să cred asta atunci când la intrare în baia turcească era o cutie pe care scria maaaaaaare Dirty TOWER box;
  
• În Turcia, cafeaua turcească e sub formă de shot, iar lumea mânâncă toast la micul dejun.
• În Istanbul, palatele sunt pline de lucruri luate de la alţii, obiecte opulente până la limita prostului gust, ce trădează istoria unui popor de năvălitori;
• În Turcia am auzit cele mai tari abordări folosite de vânzători: Can I help you? (vânzător) No, I'm just looking. (eu) It's okay, I'm just selling sau Do you know what's the price for that beautiful thing you are looking at?(vânzător) No. (eu) Can I tell you? Yes. Juuuust 12 euros sa Can you tell me again what's the price for this?(eu) Was. (vânzător).
  

De fapt, e altfel.

Intr'adevăr tot e bun Twitterul ăsta la ceva. Evident, atunci când merge. Am aflat de la Radu Ionescu de Mygazines, un site unde se pot citi online o grămadă de publicaţii internaţionale. Pe gratis.

Eu una am început cu articolul din Esquire despre Obama. (Of.. de ce a trebuit să fie omul ăsta democrat? :). Foarte fain scris (nici o surpriză fiind vorba de Esquire) şi cu nişte poze excelente, care surprind foarte bine contextul candidatului, fiind orientate, fireşte, către componenta de culoare.

M'a amuzat ca la tag'uri primul era 'Men's interests'. Asocierea asta m'a dus cu gândul la vremurile când femeile încă nu puteau vota, iar Coco Chanel nu se născuse încă (şi deci nici primii pantaloni pentru femei făcuţi de ea).
Evident, m'am mai enervat încă o dată, gândindu'mă la tot junk'ul şi la tot brainwashing material care apare în revistele pentru femei. Nu înţeleg de ce trebuie să cumpăr o revistă pentru bărbaţi ca să am parte şi de nişte articole care nu's despre hainuţe, rochiţe, farduri, despre cum să'l 'faci' (pe el, bărbatul) în 3 paşi sau despre cum să'ţi schimbi viaţa din 10 sărituri şi să redevii cool.

Unele preocupări au rămas într'o proporţie mai mare, a bărbaţilor (studiile o confirmă), în ciuda întregii emancipări feminine. La fel cum, deşi nu prea vrem noi să recunoaştem şi suntem cu toţii political correct, deep down inside, unele lucruri nu s'au schimbat nici în privinţa preferinţelor rasiale. Indiferent de cât de charismatic/fermecăror/bun orator e Obama, mulţi dintre americani vor pune în secret ştampila pe Mccain, doar pentru că e mai alb. Aşa cum mulţi îl vor alege pe Obama pentru că e negru. E bilaterală treaba. Şi simplă.

Nu ne place să recunoaştem aceste lucruri, aşa cum nouă, femeilor, nu ne place să acceptăm faptul că, subiectele din revistele ce ni se adresează reprezintă preocupările marii majorităţi dintre noi. Vorbind la nivel cantitativ.

Pe principiul dacă n'ar fi, nu s'ar povesti.

The awful truth

Ieri am fost în parc. Stând destul de aproape, mai fac şi de'astea. Şi, întrucât soarele se ambiţionează să stea pe cer, aşa cum se întâmplă în general, vara, începe şi sezonul de lupte pentru o bancă la umbră. În timpul săptămânii mai e cum mai e, însă în timpul week'endu'ului vorbim deja de chestii pentru avansaţi. Pur şi simplu nu poţi concura cu copiii cu tricicletă sau cu persoanele mai în vârstă, care prind loc din timp, în spiritul cozilor de altă dată (eh ce vremuri..).
Revenind. Eram în parc şi mi-am cumpărat de la o tonetă proaspăt apărută, şampon din ăla de făcut baloane. Când eram mică îmi plăceau incredibil chestiile alea, şi am constatat că nici acum nu prea s'a schimbat nimic. Am scanat cu privirea în jur, m'am aşezat pe o bancă şi am început să fac baloane.

Alături, un nene. Vorbea la telefon. Nici prea tânăr nici bătrân, nici prea aranjat dar respectabil. Nu părea nimic ameninţător la el. Nu prea i'am dat atenţie, fiind mult prea preocupată de faptul că nu reuşesc să fac decât maxim 2 baloane dintr'o dată.
Brusc, începe să vorbească cu mine.

'Vă plac jucăriile, nu?', mă întreabă. Raluca, neobişnuită fiind să vorbească cu străinii sau să răspundă la vocile care le mai aude ea din când în când, ezită puţin. Să'i răspund, să nu îi răspund..era prea frumos afară ca să mă fac că plouă. Cum ziceam, era un nene respectabil, părea la locul lui.
'Da, îmi plac. Am vrut să văd dacă mai îmi aduc aminte cum funcţionează'. (bună tare replica, ce să zic).
'Da, sunt foarte frumoase jucăriile astea..locuiţi în Iaşi?'
'Da, locuiesc în Iaşi'
'Minunaaaat', spuse el cu o familiaritate inexplicabilă, 'şi ce liceu aţi terminat?'
'Păi...Negruzzi.'
'Aaaaaa.. (genul ala de aaa..ca şi cum brusc toate misterele lumii au fost elucidate) 'înseamnă că îl ştiţi pe Profesorul %¤#&%#¤%#, de limba engleză. E coleg cu mine, eu predau limba engleză'
Eu, nu neapărat entuziasmată că avem ceva în comun
'Da, îl ştiu..'
'That means you know very good english', îmi spuse deodată în engleză
' Yes, I do..', răspund eu, zâmbind amabil. Mă uitam mult la Cartoon Network, când eram mică.
Şi atunci, out of nowhere, începe să vorbească cu mine în engleză.
'How do you call a witch from the desert?'
'?!' (sorry, am lipsit la ora aia)
'It's a sandwitch'.
'?!'
'What do the people from the desert eat? They eat the saaaaand, which is theeereee' (v'aţi prins, nu? aşa mă gândeam şi eu) '..and another one.. how do the roads comunicate with each other?';
'?!' (nici întrebarea asta nu mi'am pus'o niciodată, se pare);
'They use the siiiiiign language.., u got it?'
'Yup, I did..' (and I am laughing inside).
Şi în timp ce acest domn îmi vorbea în limba engleză, şi nu mă lăsa să mă joc cu ale mele baloane, eu zâmbeam cumva amuzată, amintindu'mi de emisiunea Six Degrees care o văzusem acuma câteva zile pe Discovery Travel and Living, în care tipa, ajunsă în India, dă într-un restaurant peste nişte tineri indieni, care lucrau la un call center, şi care vorbeau chiar şi la cină în engleză, fiind atât de obişnuiţi cu chestia asta. Simţeam cumva că e aceeaşi situaţie (mai puţin câteva detalii). Aşa că am acceptat să zâmbesc politicos, în continuare.
Şi după ce bucata de Învaţă engleza în 5 minute, cu oameni necunoscuţi se încheiase, domnul mă întreabă brusc:
'Şi acuma, am să îţi adresez întrebarea universului. Ştii care?'
Hmm.. unde o să mă angajez, o să am vreun viitor, se va alege oare ceva de mine?, s'a gândit involuntar, Raluca.
'Nu îndrăznesc să ghicesc, îmi pare rău'
'Păi întrebarea e.. Crezi că există Dumnezeu?'
Poftiiiiim?, îmi zisei eu..I was so not expecting that (ca să continuăm cu acelaşi ton).
'Da, cred ' (atunci când nu suntem certaţi, dar asta se întâmplă foarte rar)
'Foarte bine, aşa şi trebuie, pentru ca El este în toate lucrurile din jurul nostru...'
'Mda, aşa e..' răspund eu, ridicând şi mai tare din sprânceană, nemulţumită de cursul discuţiei care devenea din ce în ce mai bizar. Începeam să am, încet, atitudinea Vai, dar e deja 4?. Nenea însă părea tot mai entuziasmat. Începuse să îmi vorbească cu înflăcărare. Din una în alta
'Tu unde locuieşti?'
'Păi un pic mai jos de parc'
'Aaaaa.. (acuma misterele universului erau elucidate, clar. De fapt, nici nu existaseră vreodată) ..înseamnă că ştii biserica noaastrăăăăăăă, o casă cu acoperiş %¤#%#, numită #"%#¤%&#, la o stradă mai încolo..'

Ahaaaaaa..Deci ăsta'mi erai tu mey.. Brusc, se făcu lumină, peste tot, mai puţin pe chipul meu.

'Da, o ştiu..' (voi sunteţi cei care îmi lipiţi afişe pe poarta şi stâlpul de la casă, nu?)
'Păi daaa..trebuie neapărat (pe bune?) să vii şi tu la noi, că avem în fiecare %&¤&¤ (o zi din săptămână) concerte, cu copii aşa ca tine, care cântă despre Dumnezeu.. O muzică minunată, nu aşa cum se aude pe aici... (prin bisericile ortodoxe vroiai să zici?).. pe aici, pe la concertele din ziua de azi'
Nu mai zâmbeam. Mă simţeam păcălită. Mă simţeam ca acele fete din filmele americane, care se plâng că he said he just wanted to be friends.
Şi nu e ca şi cum aş avea ceva împotriva genului ăsta de viaţă. Pentru că n'am. Sau de fapt, am ceva. Am ceva fix cu acest gen de atitudine. Cu acest gen de luat în învăluire, care are, de fapt, de la bun început acelaşi obiectiv: propaganda. Fii cum vrei, mânâncă ce vrei, joacă'te cum vrei tu, dar anunţă'mă. Zi'mi de la început, nu încerca să mă păcăleşti

Nu am nimic cu faptul că tu te rogi într'un alt fel la tot ce se află mai sus de vârful capului. Nu am nimic cu acest lucru. Însă nu veni tu, domn necunoscut, să mă iei cu glume, crezând că dacă le zici în engleză, eu am să fiu într'atât de fermecată încât am să zic.. sigur, ce naiba, îmi schimb imediat religia, că oricum, prea trăim într'o lume a etichetelor. Ortodox, catolic, protestant.. ce contează. Nu?

Nu am să vin vineri stimate domn (sau când m'aţi tot îndemnat să vin), nu am să spun acolo că vreau să vorbesc cu domnul profesor ¤#%#¤%# şi nici nu am să caut alţi adepţi.
Deşi poate aţi crezut că eram veselă pentru că îmi luasem abia buletinul, vă anunţ că am o vârstă la care deciziile de acest gen sunt demult luate, şi e prea puţin probabil să mi le schimb, pe o bancă, în parc, între două baloane de săpun.

Cel puţin nu în viaţa asta.